Reclamantul a fost arestat in 2002, fiind acuzat de faptul ca, in calitate de director general al Directiei economice din Ministerul Agriculturii a primit 190 000 dolari pentru a favoriza o societate comerciala in cadrul unei proceduri de privatizare. Arestarea sa preventiva a fost prelungita sau mentinuta de mai multe ori, avand o durata totala de peste 11 luni. De fiecare data, instantele de judecata au considerat ca lasarea reclamantului in libertate prezinta pericol pentru ordinea publica, tinand cont de importanta prejudiciului produs, de caracterul organizat al activitatii infractionale si de incercarea acestuia de a zadarnicii aflarea adevarului printr-o atitudine contradictorie.

În fapt, reclamantul a fost arestat timp de un an şi 2 luni fiind acuzat că a comis o serie de infracţiuni, în principal fiind vorba despre înţelăciune prin emiterea de cecuri fără acoperire, prejudicind mai multe societăţi comerciale cu peste 40 000 euro. Menţinerea sa în stare de arest s-a făcut ţinând cont de faptul că reclamantul era recidivist, iar instanţele au apreciat că lăsarea acestuia în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică.

Curtea a constatat că, în speţă, existau suficiente motive pentru a considera că reclamantul a comis o infracţiune, însă acest fapt nu este suficient pentru a permite arestarea sa. Curtea a amintit că referirerea la pericolul pentru ordinea publică nu poate fi invocată de o manieră abstractă de către autorităţi, acestea trebuind să se bazeze pe probe, nu pe prezumţii şi presupuneri. Curtea a amintit şi faptul că, aşa cum a decis în hotărârea Letellier c. Franţa, luarea în considerare a pericolului pentru ordinea publică se poate face doar în circumstanţe excepţionale, în care există probe care să indice magnitudinea pericolului real pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea unui acuzat în libertate.

Curtea a amintit şi că, în hotărârea Calmanovici, concluzionase că autorităţile judiciare nu au furnizat motive pertinente şi suficiente pentru a justifica necesitatea menţinerii reclamantului în stare de detenţie provizorie timp de trei luni şi jumătate, întrucât nu au prezentat fapte concrete pe baza cărora au estimat riscul lăsării reclamantului în libertate şi nici nu au explicat imposibilitatea de a aplica măsuri alternative detenţiei. În speţă, situaţia este identică, autorităţile omiţând să indice probele concrete care indică existenţa unei pericol pentru ordinea publică care ar fi rezultat din judecarea reclamantului în stare de libertate. În plus, Curtea a constatat că instanţele nu au explicat niciodată de ce luarea unei alte măsuri preventive nu ar fi fost suficientă, iar simplul fapt că reclamantul era recidivist nu putea să justifice menţinerea sa în stare de arest.

Principalele modificări aduse procedurii:

În ciuda unor propuneri mai radicale şi a unei necesităţi în acest sens, Protocolul nr. 14 nu modifică radical sistemul instituit prin Convenţie, dorind să ofere Curţii mijloacele procedurale şi flexibilitatea necesară pentru a trata plângerile în durate de timp acceptabile şi permiţându-i, în acelaşi timp, să se concentreze asupra cazurile mai importante. Pentru a atinge acest obiective, amendamentele sunt aduse în trei domenii impor­tante: întărirea capacităţii de filtrare a Curţii, ţinând cont de numărul imens de plângeri cu care este sesizată; introducerea unui nou criteriu de admisi­bilitate care să elimine cauzele lipsite de importanţă; măsurile privind plân­gerile repetitive. Împreună, aceste elemente de reformă vizează redu­cerea tipului consacrat de către Curte plângerilor inadmisibile şi a celor repetitive, creând posibilitatea de tratare cu celeritate şi atenţie a plângerilor ce ridică probleme importante.

A. Modificările privind întărirea capacităţii de filtrare a plângerilor

Una din cele mai importante amendamente aduse Convenţiei este instituirea formaţiunii jurisdicţionale a judecătorului unic, alături de comitete, Camere şi de Marea Cameră. Judecătorul unic va completa meca­nis­mul de filtrare a recursurilor individuale supuse Curţii, în scopul degre­vării comitetelor de petiţiile ce apar evident inadmisibile. Acest judecător unic va permite filtrarea mai rapidă a plângerilor absolut nejustificate, pentru a nu mai fi nevoie de convocarea a trei judecători care să se pronunţe asupra inadmisibilităţii unei plângeri aberante, juridic vorbind.

Judecătorul unic va avea puterea să declare o plângere inadmisibilă atunci când inadmisibilitatea acesteia este absolut evidentă, în caz contrar urmând să sesizeze un comitet de trei judecători pentru a pronunţa decizia privind admisibilitatea ori inadmisibilitatea plângerii. Cred că intervenţia judecătorului unic va putea să apară în mai multe situaţii, frecvente în practică Curţii:

a) introducerea unor plângeri aberante, care nu nicio legătură cu sistemul Convenţiei. Nu de puţine ori, Curtea este sesizată de persoane care cer modificări ale unor înregistrări de carte funciară sau se plâng de faptul că un vecin ascultă muzică prea tare. Este cel puţin energofag ca astfel de plângeri să fie respinse prin judecata a trei judecători ai Curţii;

b) plângerile abuzive, astfel cum sunt înţelese în jurisprudenţa Curţii la care am făcut referire în comentariul art. 35;

c) existenţa unei practici constante a Curţii privind inadmisibilitatea unor plângeri. Spre exemplu, Curtea consideră constant ca inadmisibile plângeri privind durata procedurii, atunci când sistemul intern cunoaşte o cale de recurs neexercitată;

d) plângerile care sunt, în mod evident, tardive;

e) plângerile care ies, în mod absolut evident, din domeniul de incidenţă al textelor Convenţiei.

B. Introducerea unei noi condiţii de admisibilitate

O a doua modificare extrem de importantă costă în introducerea unei noi cauze de inadmisibilitate a petiţiilor individuale. Astfel, o plângere va putea fi respinsă dacă se apreciază că reclamantul nu a suferit un prejudiciu important, cu excepţia cazului în care respectul drepturilor omului garantate de Convenţie impune o examinare pe fond a cauzei şi cu condiţia de a nu respinge pentru acest motiv nicio cauză care nu a fost examinată în mod corespunzător de un tribunal intern. Măsura are ca scop degrevarea Curţii de plângerile fondate, dar în cazul cărora preju­diciul produs era absolut insignifiant, permiţând concentrarea resurselor limitate din punct de vedere logistic către cazurile mai importante, în care pronunţarea unei soluţii rapide este vitală. Judecarea unor astfel de plângeri este nejustificată pentru că blochează judecarea rapidă a plânge­rilor care privesc situaţii de o gravitate ridicată şi în care o decizie prea mult întârziată riscă să fie inutilă.

La acest moment, este imposibil de spus în mod exact şi concret care sunt situaţiile în care astfel de plângeri vor fi declarate inadmisibile, presupunând că prevederile protocolului vor intra în vigoare. În opinia mea, introducerea acestui criteriu a fost influenţată de jurisprudenţa de origine britanică care aplică frecvent principiul de minimis non curat praetor pentru a evita să se pronunţe asupra unor litigii care au obiect derizoriu. În consecinţă, una dintre sursele care trebuie avute în vedere pentru a stabili modul de incidenţă al acestui criteriu este jurisprudenţa britanică şi americană în materie care au stabilit nişte criterii de estimare a importanţei litigiului.

Înainte de a le prezenta, trebuie însă subliniat că, într-o anumită formă şi în anumite domenii, Curtea a aplicat şi anterior acest criteriu de admisibilitate a plângerilor. Amintesc aici că, pentru a discuta despre o violare a art. 3, este necesar ca tratamentul aplicat să aibă o minimă gravitate, că art. 5 nu se aplică la privările de libertate de durata a câtorva minute, că art. 6 nu este violat dacă, în ciuda unor mici incidente procedurale, echitabilitatea generală nu a suferit grav, că art. 8-11 implică, în examinarea proporţionalităţii, gravitatea sancţiunii impuse etc. Rezultă astfel că acest nou criteriu trebuie privit altfel decât în acest sens, altfel el nu ar mai fi avut rost. Dacă oricum, în multe domenii, Curtea respingea plângerile ce vizau aspecte minore, înseamnă că acest nou criteriu trebuie să vizeze altfel de criterii decât cele utilizate până acum, altfel ar fi lipsit de orice efect util.

Având în vedere jurisprudenţa anglo-americană, imensă din punct de vedere cantitativ şi calitativ, cred că trebuie avute în vedere următoarele criterii pentru a determina importanţa unui prejudiciu produs unei persoane:

-          valoarea materială a prejudiciului produs, subliniind însă că în multe domenii valoarea prejudiciului material produs este irelevantă.  De exemplu, rechiziţionarea de către stat a unui creion, în valoare de 1 euro, poate fi considerată o violare a dreptului de proprietate care nu a produs însă un prejudiciu important persoanei în cauză. Din acest punct de vedere, probabil că un bun indicator ar fi jurisprudenţa consacrată art. 41 din Convenţie.

-          Ratio legis, adică verificarea intenţiei autorilor Convenţiei şi a raţiunii pentru care un anumit drept a fost instituit. De exemplu, când se invocă violarea art. 13 ar fi mai greu de susţinut că nu există niciun prejudiciu important, câtă vreme raţiunea instituirii acestui text nu a fost aceea de a obliga statele să admită anumite acţiuni, ci doar de a permite unei persoane să se plângă de încălcarea drepturilor sale. În acelaşi timp, pare absolut evident că, ţinând cont de ratio legis, există domenii precum protejarea dreptului la viaţă, interdicţia torturii etc. în care nu se pune problema unui prejudiciu minim produs reclamantului.

-          Aspecte sociale, fiind necesară verificarea consecinţelor în plan general ale actului acuzat, indiferent de prejudiciul minim produs asupra persoanei în cauză. Dacă, spre exemplu, statul decide să ia din toate conturile persoanelor fizice câte 1 leu, este greu de spus că actul este lipsit de importanţă, chiar dacă privit din perspectiva unei singure persoane acesta poate fi calificat ca fiind lipsit de importanţă.

-          Gradul de culpabilitate al statului, fiind cert că atunci când există rea-credinţă vădită din partea statului situaţia creată este mai gravă decât atunci când actul statului este bazat pe anumite justificări.

După părerea mea, criteriul aspectelor sociale ori publice, împreună cu cel de al raţiunii textului, reprezintă cheia întregii probleme. Curtea joacă, vrând- nevrând, de multe ori rolul unei instanţe cvasi-constituţionale, pronunţându-se de multe ori cu privire la compatibilitatea cu Convenţia a unui întreg sistem legislativ sau a unei legi, privită de multe ori în abstract. O privire asupra jurisprudenţei relative la art. 8 poate justifica această opinie. În aceste condiţii, ea trebuie să iasă din sfera restrânsă a problemei unui individ care o sesizează şi să arunce o privire generală asupra problemei pentru a decide dacă merită sau nu să se pronunţe asupra plângeri introduse. Altfel, există riscul ca, respingând pe bandă rulantă plângeri aparent insignifiante, dar care vizează probleme generalizate într-un anumit context, Curtea să adâncească insecuritatea juridică a persoanelor din statele membre, ceea ce contravine obiectivelor sale astfel cum au fost de atâtea ori enunţate.

De aceea, cred că această excepţie de la inadmisibilitatea plângerilor trebuie interpretată în sens larg de către Curte, pentru că, aşa cum am mai spus şi mai sus, sunt de părere că succesul său se datorează în principal faptului că nu s-a aplecat doar asupra problemelor grave, ci şi a celor care păreau banale şi lipsite de o importanţă semnificativă. Pe post de exemplu, amintesc că afacerea Ozturk, în care Curtea a stabilit criteriile de aplicabilitatea a art. 6 în materie penală, vizează o banală şi insignifiantă amendă de circulaţie, că afacerea Anghel care a dat peste cap sistemul român de răspundere contravenţională vizează, de asemenea, o amendă de 30 de euro etc.

Tocmai de acea, textul art. 12 din Protocolul nr. 14 nu împiedică judecarea oricărei plângeri în cazul căreia reclamantul nu a suferit un prejudiciu important. Astfel, potrivit viitorului text al art. 35, Curtea va judeca totuşi şi acele plângeri în care, în ciuda banalităţii lor aparente, se ridică probleme importante privind aplicarea şi interpretarea Convenţiei, ceea ce va permite Curţii să îşi continue rolul de principal instrument în lupta contra tentaţiei exercitării arbitrare a puterii statelor.

O a doua excepţie de la inadmisibilitate apare atunci când instanţele interne ale statului nu au examinat situaţia reclamantului în mod corespunzător. Soluţia este firească, în condiţiile în care jurisprudenţa Curţii este constantă în a considera că, dată fiind competenţa sa subsidiară, aparţine în primul rând statului sarcina de a rezolva la nivel intern problemele apărute, prin activitatea organelor şi instituţiilor sale. Or, în condiţiile unei omisiuni de a analiza o situaţie potenţial contrară preve­derilor Convenţiei, ar fi inadmisibil ca, dincolo de banalitatea situaţiei şi a prejudiciului minor ce s-a produs, problema ridicată de către reclamant să nu fie examinată corespunzător nici de către instanţele naţionale, nici de către cele internaţionale.

C. Măsuri privind plângerile repetitive

În fine, ultima amendare importantă a prevederilor Convenţiei implică modificarea competenţelor Comitetelor Curţii şi introducerea concep­tului de «jurisprudenţă stabilă a Curţii». Astfel, Comitetele vor avea com­petenţa de a declara inadmisibilă sau radia de pe rol o plângere indivi­duală, dacă o astfel de decizie poate fi luată fără o examinare complementară sau de a declara admisibilă şi adopta o hotărâre pe fond atunci când chestiunea referitoare la interpretarea sau aplicarea Convenţiei care este la originea cauzei face obiectul unei jurisprudenţe stabilite a Curţii. Prin această modificare se urmăreşte fluidizarea activităţii jurisdicţionale a Curţii, dându-se în competenţa comitetelor soluţionarea acelor cauze ce fac parte dintr-un contencios repetitiv şi care constituiau aproximativ 60% din totalul plângerilor declarate admisibile. În acest mod se vizează, alături de soluţia accelerării respingerii plângerilor inadmisibile, obţinerea unei soluţii rapide şi pentru acele ipoteze în care soluţia admiterii plângerii este certă, aşa cum se întâmplă atunci când există o jurisprudenţă stabilă a Curţii.

Cu alte cuvinte, s-a considerat, în mod just, că este inutilă concentrarea forţelor a şapte judecători dintr-una din camerele Curţii pentru a admite o plângere ce ridică o problemă ce a mai fost soluţionată de zeci de ori anterior. De asemenea, în aceste situaţii, este absolut inutil ca reclamanţii să aştepte declararea admisibilă a plângerii şi apoi admiterea sa, în condiţiile în care există o jurisprudenţă stabilă a Curţii în sensul admiterii unor plângeri asemănătoare. Nu îmi este însă foarte clar ce se înţelege prin «jurisprudenţă stabilă». Este evident că atunci când Curtea a pronunţat o hotărâre pilot, în baza art. 46, se poate vorbi despre o astfel de juris­prudenţă, însă aştept cu interes să văd dacă instanţa europeană va considera o hotărâre pilot ca fiind jurisprudenţă stabilă şi pentru alte state decât cele contra cărora s-a pronunţat hotărârea pilot şi care au un sistem juridic intern asemănător.

În opinia mea, esenţial pentru creşterea eficacităţii sistemului instituit prin Convenţie odată cu această modificare este includerea în noţiunea de „jurisprudenţă stabilă” nu doar a hotărârilor pilot, pronunţate în baza art. 46 din Convenţie, ci şi a jurisprudenţei stabile sau constate a Curţii în domenii în care nu s-a pronunţat vreo hotărâre pilot. Este cert că dacă, spre exemplu, hotărârea Străin c. România a fost urmată de alte zeci identice, orice plângere care are la bază o stare de fapt identică va fi soluţionată în mod identic. În consecinţă, cred că, în aplicarea noilor reguli, o astfel de ipoteză va intra în competenţa comitetului de trei judecători ai Curţii. Rămâne însă de determinat răspunsul la trei întrebări, la care răspunsul este dificil de anticipat.

Prima din ele este aceea de a şti de la a câta hotărâre de condamnare încolo se poate vorbi despre o plângere repetitivă. A doua întrebare este de şti ce înseamnă exact jurisprudenţă repetitivă, în condiţiile în care, în multe domenii, starea de fapt cu care este sesizată Curtea nu este absolut identică. Mă gândesc aici la plângerile ce vizează durata excesivă a procedurii ori plângerile ce vizează violarea dreptului de acces la justiţie din cauza unei valori excesive a taxei de timbru. În fine, ultima problemă este aceea de a şti dacă, atunci când nu există decât o singură hotărâre de condamnare, însă aceasta este exprimată în termeni deosebit de fermi, care nu par să mai admită posibilitatea de a reveni asupra soluţiei, se poate sau nu vorbi despre o jurisprudenţă stabilă. Mă gândesc aici la principii expuse cu forţă de Curte, precum cele din hotărârea Nachova c. Bulgaria. Istoria a dovedit că astfel de hotărâri de forţă ale Curţii sunt întotdeauna urmate în jurisprudenţa viitoare, însă este greu de stabilit că o singură hotărâre constituie o jurisprudenţă stabilă.

În consecinţă, după părerea mea, această modificare poate juca un rol destul de important în accelerarea procedurilor în faţa Curţii şi în tratarea mai eficace a plângerilor introduse în faţa sa, însă efectele exacte ale sale rămân a fi determinate în funcţie de interpretarea jurisprudenţială care va fi oferită noţiunii de jurisprudenţă stabilă.

D. Alte modificări

Pe lângă amendamentele esenţiale pe care le-am tratat mai sus, s-a profitat de adoptarea acestui Protocol pentru a regla şi alte aspecte mai puţin importante din punct de vedere al eficacităţii sistemului. Acestea vizează:

- creşterea duratei mandatului judecătorilor Curţii de la 6 la 9 ani şi instituirea interdicţiei reeligibilităţii judecătorilor. Cred că măsura vine să asigure, pe de o parte, un grad de profesionalism mai ridicat al judecătorilor Curţii şi, pe de altă parte, să crească independenţa şi imparţialitatea acestora, în sensul Recomandării nr. 1649 din 2004 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei;

- modificarea procedurii de numire a judecătorilor ad-hoc, care vor fi numiţi de Preşedintele Curţii de pe o listă de rezervă furnizată de fiecare stat-parte. Este o măsură de accelerare a judecării unor cauze, în care este necesară numirea unor judecători ad-hoc, pentru a nu se pierde prea mult timp cu numirea acestor judecători;

- instituirea posibilităţii Comisarului pentru drepturile omului de a prezenta observaţii scrise şi de a lua parte la audierile Camerelor şi ale Marii Camere;

- modificarea procedurii de anchetă şi a celei de soluţionare a cauzei pe cale amiabilă. În acest sens, Curtea va putea proceda la o anchetă şi se va putea pune la dispoziţia părţilor în vederea soluţionării pe cale amiabilă a litigiului în orice moment al procedurii, şi nu doar după decizia de admisibilitate;

- instituirea competenţei Comitetului de Miniştri de a supraveghea executarea termenilor reglementării amiabile a unei cauze, aşa cum figurează aceştia în decizia Curţii, corectându-se astfel o omisiune regretabilă în textul Convenţiei. Până la acest moment, Comitetul de Miniştri avea ca şi competenţă verificarea doar a executării hotărârilor de condamnare, lipsind posibilitatea de a supraveghea şi de a obliga statul să îşi execute obligaţiile pe care acesta şi le-a asumat cu ocazia unei înţelegeri amiabile;

- consolidarea competenţei Comitetului de Miniştri de a supraveghea executarea hotărârilor Curţii. Astfel, atunci când Comitetul de Miniştri va considera că executarea unei hotărâri definitive a Curţii este împiedicată de o dificultate de interpretare a acesteia, Comitetul poate decide, cu o majo­ritate de 2/3, sesizarea Curţii cu o cerere de interpretare a hotărârii. Mai mult, atunci când constată că un stat refuză să se conformeze unei hotărâri, Comitetul Miniştrilor va putea sesiza Curtea cu această problemă, după notificarea statului în cauză. Curtea va examina dacă, prin conduita sa, statul respectiv a încălcat dispoziţiile Convenţiei privind caracterul obligatoriu al hotărârilor Curţii, în măsură să antreneze răspunderea internaţională a statului. Comitetul de Miniştri va examina, într-un asemenea caz, măsurile ce trebuie luate, în baza Statutului Consiliului Europei (aplicarea de eventuale sancţiuni, inclusiv sancţiuni pecuniare);

- se adaugă prevederea expresă conform căreia „Uniunea Europeană poate adera la Convenţie”. Probabil că astfel s-a dorit încurajarea posibilităţii UE de a adera la prevederile Convenţiei şi a indica astfel cu claritate rolul Curţii de la Strasbourg de instanţă supremă în materia drepturilor şi libertăţilor fundamentale, chiar dacă şi instanţele de la Luxemburg au astfel de competenţe.

Dl. Gagiu a fost condamnat la 20 de ani de inchisoare pentru omor calificat in iulie 1994. Potrivit dosarului sau medical, acesta suferea de hepatita si de ulcer cronic, incepand cu 1980. Incepand cu luna iulie 1998, dl. Gagiu a fost spitalizat timp de 5 luni la un spital penitenciar, apoi in decembrie 2000 a fost din nou internat timp de zece zile. Dl. Gagiu a revenit la penitenciarul din Aiud la 27 martie 2001, unde a fost tratat pentru o boala pulmonara. In iunie 2001, medicii au stabilit ca acesta are raie. La 20 august 2001, suspectand ca dl. Gagiu sufera de hepatita cronica si ciroza, medicii l-au trimis pentru un set de analiza la un spital civil, apoi la spitalul penitenciar Jilava. Dosarul medical nu indica in ce masura tramentul prescris a fost respectat. La 31 august 2001, dl. Gagiu a cerut intreruperea executarii pedepsei din motive medicale, iar la 7 septembrie 2001, a fost trimis in spitalul penitenciar Dej pentru supraveghere medicala si tratament pana la finele procedurii. La 8 septembrie 2001, dl. Gagiu a decedat in urma unei come hepatice si a unui stop cardio-respirator. Un procuror a decis ulterior neinceperea urmaririi penale, considerand ca nu exista indicii ale comiterii unei fapte de natura penala. Potrivit raportului medico-legal, decesul s-a datorat unei insuficiente hepato-renale pe un fond de ciroza hepatica complicata de o peritonita incipienta si o hemoragia digestiva.

In raport de violarea art. 2 din Conventie, privind respectul dreptului la viata, Curtea a amintit ca statele au obligatia de a proteja viata detinutilor, fapt care implica aplicarea unor tratamente medicale adecvate. In speta, Curtea a constatat ca starea de sanatate a dlui. Gagiu, de la momentul inceperii perioadei de detentie, necesita o supraveghere si un tratament special. Or, Curtea constata ca vreme de mai multi ani, in ciuda acestui fapt, pana in 2001, reclamantul nu a fost tratat decat pentru o afectiune minora. Mai mult, Curtea a constatat ca, dupa diagnosticarea sa cu boli grave, reclamantul  fost dus intr-o celula, unde a fost lasat sa moara, fara ca autoritatile penitenciare sa intervina in vreun fel. Curtea a mai subliniat ca ancheta penala realizata s-a marginit sa analizeze tratamentul reclamantul din spital, fara a se apleca si asupra unor neglijente grave ale autoritatile care trebuiau sa asigure supravegherea medicala a reclamantului. De aceea, Curtea a constatat ca Romania a incalcat dreptul la viata al reclamantului.

In spera, reclamantul a formulat o cerere pe baza Legii nr. 18/1991, apoi pe baza legii 1/2000, prin ca a solicitat retrocedarea unui teren. In iunie 2000, cererea sa a fost admisa, insa, intrucat nu mai era posibila restituirea in natura, s-a propus plata unei indemnizatii. Pana la aceasta data, indemnizatia nu a fost calculata si nici platita.â

CEDO a constatat ca timp ce mai multi ani reclamantul nu a reusit sa obtina executarea unei decizii date in favoarea sa si pe care nu a contestat-o nimeni. Guvernul roman a furnizat ca si justificare deficultatile legate de organizarea administrativa, tinand cont de amploarea activitatii de restiotuire a bunurilor nationalizate. Cu toate acestea, Curtea a observat ca imensa parte a dificultatilor de ordin organizatoric a autoritatilor competente sunt consecinta schimbarilor repetate a legislatiei in domeniul restituirilor. Astfel de modificari legislative s-au deovedit, in opinia CEDO, ca lipsite de efect in plan practic si ca surse ale unui climat de incertitudine juridic. De aceea, niciunul dintre explicatiile guvernului pentru a justifica esecul reclamantului de a obtine indemnizatia la care are dreptul nu poate sa justifice o stare de fapt, care deriva in realitate dintre activitate de legiferare supra abundenta si extrem de ineficace, asa cum o demonstreaza si statisticile publicate sunt acest aspect.

In consecinta, Curtea constata ca reclamantul a fost victima unei violari a art. 1 din Protocolul nr. 1. In plus, in temeiul art. 46, dat fiind numarul enorm al persoanelor aflate in aceeasi situatie cu reclamantul, Curtea obliga statul roman ca, de urgenta, sa adopte un regim de calculare si plata a indemnizatiilor eficace si util.

1. Trei proceduri s-a incheiat printr-o intelegere amiabila, statul obligandu-se la plata a 36 400 euro

2.  Romania a fost condamnata prin 17 hotarari, iar printr-o hotarare s-a stabilit valoarea despagubirilor ce vor fi acordate unei persoane a carei plangere fusese admisa anterior. Suma totala a obligatiilor de plata este de 1 887 400 euro, din care 1 841 800 euro reprezinta daune-interese materiale, 43 600 euro reprezinta daune-interese morale, iar 2 000 euro reprezinta cheltuieli de judecata. Obiectul principal al hotararilor de condamnare a fost:

      - 5 condamnari pentru refuzul de a pune in executare hotarari judecatoresti irevocabile, in trei dintre ele urmand ca valoarea despagubirilor sa fie stabilita ulterior

      - 6 condamnari pentru violarea dreptului de proprietate, urmare a vanzarii catre chiriasi a bunului proprietatea unei persoane, urmat de refuzul anularii contractului de vanzare cumparare

      - o condamnare pentru condamnarea unei persoane in recurs, dupa achitarea sa in apel, fara ca instanta de recurs sa o audieze

      - 2 condamnari arestarea ilicita a unei persoane

      - 2 condamnari pentru durata excesiva a unei proceduri penale

      - o condamnare pentru rele tratamente aplicate unui detinut de catre autoritati

      - o condamnare pentru arestarea nejustificata a unei persoane

1. Patru plangeri s-au finalizat prin intelegeri amiabile, statul obligandu-se la plata sumei totale de 410 000 euro.

2. Doua plangeri au fost declarate inadmisibile sau scoase de pe rol, iar una a fost declarata partial admisibila.

3. Romania a suferit 3 hotarari de condamnare, fiind obligata la plata sumei totale de 69 000 euro si 45 000 RON, din care 55 000 euro si 45 000 RON cu titlu de daune materiale, 13 000 euro cu titlu de daune morale si 1 000 euro cu titlu de cheltuieli de judecata. Din punct de vedere al obiectului lor principal, condamnarile au survenit pentru: refuzul de a executa o hotarare judecatoreasca irevocabila; violarea principiului securitatii raporturilor juridice ca urmare a admiterii unui recurs in anulare; rele tratamente aplicate unui detinut de catre personalul penitenciar.

Suma totala de plata pentru aceasta luna este de aproximativ 491 500 euro.

1. O procedura s-a incheiat printr-o intelegere amiabila, statul obligandu-se la plata a 125 000 euro

2. Doua plangeri au fost declarate inadmisibile ori radiate de pe rol

3.  Romania a fost condamnata prin 11 hotarari. Suma totala a obligatiilor de plata este de 68 080 euro, din care 33 000 euro reprezinta daune-interese materiale, 31 500 euro reprezinta daune-interese morale, iar 3 580 euro reprezinta cheltuieli de judecata. Obiectul principal al hotararilor de condamnare a fost:

      - 3 condamnari pentru refuzul de a pune in executare hotarari judecatoresti irevocabile

      - o condamnare pentru realizarea unei perchezitii ilegale

      - o condamnare pentru condamnarea unei persoane in recurs, dupa achitarea sa in apel, fara ca instanta de recurs sa o audieze

      - o condamnare pentru interdictia ilicita de a parasi localitatea

      - o condamnare pentru durata excesiva a unei proceduri penale

      - o condamnare pentru conditiile de detentie din penitenciar

      - o condamnare pentru violarea accesului la justitie din cauza nivelului exagerat al taxei de timbru

      - 2 condamnari pentru alte violari ale dreptului de acces la justitie

Astfel, suma totala de plata este de 193 080 euro.

Statul roman a incheiat 22 de plangeri prin procedura impacarii amiabile, angajandu-se sa achite, in total, suma de 34 750 euro

Exista o decizie de inadmisibilitate a plangerii

Exista o decizie de inadmisibilitate partiala a plangerii

Nu exista nicio hotarare de respingere pe fond a plangerii, in intregime

Exista 54 de hotarari de condamnare si o hotarare prin care s-a stabilit valoarea despagubirilor ce vor fi acordate, in baza unei hotari de condamnare mai veche. Din cele 54 de hotarari de condamnare, in doua cazuri, Curtea a amanat momentul stabilirii despagubirilor, acestea urmand sa fie stabilite printr-o hotarare viitoare. In total, prin cele 54 de hotarari, Romania a fost obligata la plata sumei de 5 458 590 euro, din care 5 322 642 euro constituie plati pentru prejudiciul material produs, 120 400 euro plati pentru prejudiciile morale produse, iar 15 548 euro cheltuielile de judecata.

In raport de obiectul principal al hotararilor de condamnare, Romania a suferit:

- 24 condamnari pentru violarea dreptului de proprietate in procesul retrocedarii bunurilor nationalizate, in principal, starea de fapt fiind identica cu cea din hotararea Strain

- 8 condamnari pentru violarea dreptului de acces la justitie, ca urmare a refuzului de a executa hotarari judecatoresti

- 7 condamnari pentru violarea principiul securitatii raporturilor juridice, prin admiterea unor recursuri in anulare contra unor hotarari irevocabile

- 3 condamnari pentru durata execesiva a unor proceduri judiciare

- 2 condamnari pentru violarea accesului la justitie, ca urmare a valorii exagerate a taxelor de timbru

- 2 condamnari pentru detentia ilicita a unor persoane

- 2 condamnari pentru violarea prezumtiei de nevinovatie ca urmare a unor conferinte de presa sustinute de reprezentati ai parchetului

- 2 condamnari pentru violarea dreptului de proprietate, prin imposibilitatea de a intra im posesia unor bunuri retrocedate ocupate de chiriasi in schimbul unor chirii modice

- o condamnare pentru judecarea unei persoane in contumacie si refuzul de a redeschide procedura ulterior

- o condamnare pentru torturarea unei persoane din motive etnice

- o condamnare pentru impunerea unui impozit ilegal

- o condamnare pentru lipsa motivarii unei hotarari judecatoresti

In fapt, reclamantul a fost implicat intr-un inccident violent, dupa care a fost dus la politie. Acesta sustine ca acolo a fost batut de trei agenti de politie. Ulterior, a fost dus la un spital, unde s-au constatat mai multe leziuni grave asupra sa. Procedura penala deschisa impotriva politistilor s-a finalizat cu neinceperea urmaririi penale, pe motiv ca leziunile ar fi provenit din incidentul anterior retinerii sale.

Aceasta teza a fost usor demontata de catre Curte, care a observat ca, in raportul realizat la momentul retinerii, urmele de violenta pe care le prezenta reclamantul erau mult mai putine decat cele constate ulterior, la controlul medical realizat in spital. Subliniind importanta realizarii unui raport medical complet la momentul retinerii unei persoane, atunci cand aceasta prezinta urma de violenta, Curtea a constatat ca autoritatile romane nu au reusit sa ofere o explicatie rezonabila a originii leziunilor aparute ulterior. De aceea, Curtea a constatat ca recamantul a fost victima unei violari a art. 3 din Conventie.

De asemenea, tinand cont de faptul ca autoritatile au refuzat vreme de un an sa ii puna la dispozitie recamantului o hotarare judecatoreasca, pe care acesta trebuia sa o expedieze Grefei CEDO, Curtea a constatat ca Romania a incalcal si dreptul reclamantului de a se plange in fata Curtii, garantat prin prevederile art. 34 din Conventie.

Prin hotararea Stoica c. Romania din 4 martie 2008, Romania a fost condamnata pentru violarea art. 3 si 14 din Conventie. In fapt, reclamantul, de origine roma, a fost batut de catre politisti, la cererea primarului dintr-o localitate din judetul Suceava. Desi incidentul a fost urmarit de peste 20 de persoane, doar trei dintre ele au fost audiate de catre parchetul militar, iar mobilul rasial al incidentului nu a facut obiectul niciunei anchete, desi reclamantul a sustinut in permanenta ca a fost lovit dupa ce primarul a cerut politiei sa dea o lectie tuturor tiganilor.

Lipsa unei anchete cu privire la mobilul rasist al unei astfel de fapte, precum si remarcile facute de catre autoritati in cursul incidentului a condus Curtea la constatarea violarii art. 14 din Conventie privitor la interzicerea discriminarii.

In fapt, dupa inceperea anchetei penale impotriva reclamantilor, atat seful politiei, cat si un procuror au declarat public, prin intermediul unor interviuri acordate presei, ca cei doi sunt cu siguranta vinovati de savarsirea unor abateri grave, care constituie obiectul dosarelor penale deschise impotriva lor. Curtea a considerat ca, in calitate de oficiali ai statului roman, cei doi au lasat publicului impresia certa a vinovatiei reclamantilor, ceea ce a adus atingere prezumtiei lor de nevinovatie.

In 2007, valoarea totala a obligatiilor de plata stabilite in sarcina statului roman in urma procedurilor de Strasbourg a fost de 8 360 970 euro, din care 522 721 euro in urma intelegerilor amiabile realizate si 7 838 249 euro in urma unor hotarari de condamnare pronuntate de catre Curte. Aceasta din urma suma include obligarea la plata unor daune materiale in valoare totala de 7 470 429 euro, a unor daune morale in cuantum total de 280 300 euro, precum si a unor cheltuieli de judecata in suma de 87 520 euro.

In 2007, statul roman a suportat 88 de hotarari de condamnare. In aceeasi perioada, a existat si o hotarare a Curtii prin care s-a respins o plangere indreptata impotriva statului roman, precum si 18 întelegeri amiabile realizate intre stat si reclamanti. Astfel, aceste hotarari de condamnare au fost determinate, in principal, de:

-          violarea dreptului de proprietate ca urmare a faptului ca statul roman a vandut fostilor chiriasi imobile nationalizate asupra carora s-a recunoscut un drept de proprietate al unor terti (32 de hotarari in 2007)

-          existenta cai de atac a recursului in anulare prin care s-au anulat hotarari judecatoresti definitive si irevocabile, fara a fi intervenit motive necunoscute la data pronuntarii hotararii initiale (9 de hotarari in 2007)

-          refuzul statului de a asigura punerea in executare a unor hotarari judecatoresti, in principal a celor care obligau comisiile de fond funciar sa emita un titlu de proprietate in favoarea unor persoane (16 de hotarari in 2007)

-          violarea dreptului la o durata rezonabila a procedurilor (3 de hotarari in 2007)

-          lipsa motivarii hotararilor judecatoresti (o  hotarare in 2007)

-          violarea dreptului de acces la justitie din cauza unui nivel exagerat al taxelor de timbru (3 hotarari in 2007)

-          imposibilitatea unui proprietar al unui imobil nationalizat de a percepe chirie de la persoana ce locuieste in imobil din cauza unor formalitati impuse prin lege (2 hotarari in 2007)

-          faptul ca o ancheta penala privind abuzurile comise de un politist a fost realizata de procurorii militari, lipsiti de independenta fata de executiv (o hotarare in 2007)

-          violarea dreptului de acces la justitie prin refuzul instantelor de a judeca o actiune in revendicare pe motiv ca reclamantul nu a urmat si calea administrativa deschisa prin Legea nr. 112/1995 (o hotarare in 2007)

-          conditiile de detentie degradante din penitenciar (o hotarare in 2007)

-          violarea principiului contradictorialitatii procedurii, prin judecarea unui litigiu in absenta partilor (o hotarare in 2007)

-          violarea principiului contradictorialitatii procedurii, prin refuzul unei instante de a audia martorii unei infractiuni (o hotarare in 2007)

-          discriminarea rasiala a unui rom cu prilejul unei anchete penale (o hotarare in 2007)

-          condamnarea unei persoane de catre instanta de recurs fara ca aceasta sa o mai audieze (o hotarare in 2007)

-          emiterea a doua titluri de proprietate asupra aceluiasi imobil de catre comisiile de aplicare a Legii nr. 18/1991 (o hotarare in 2007)

-          imposibilitatea de a obtine evacuarea unui chirias al unui bun redobandit in proprietate in natura in urma procedurii deschisa prin Legea nr. 10/2001 din cauza conditiilor excesive impuse prin lege (o hotarare in 2007)

-          imposibilitatea de a obtine evacuarea unui chirias al unui bun redobandit in proprietate in natura in urma procedurii deschisa prin Legea nr. 10/2001 din cauza nerespectarii unor conditii formale impuse prin lege (o hotarare in 2007)

-          lipsa de impartialitate a unei instante atunci cand un magistrat inspector si-a exprimat opinia cu privire la judecarea unei cauze pe care o urmarea (o hotarare in 2007)

-          lipsa de independenta si impartialitate in judecarea unor cereri de constituire de parte civila de catre parchete (o hotarare in 2007)

-          refuzul de a inregistra o asociatie ce nu avea nimic ilicit in statut (o hotarare in 2007)

-          lipsa unei legi care sa cuprinde garantii contra arbitrariului in dispunerea unor interceptari telefonice realizate de catre SRI (o hotarare in 2007)

-          lipsa unei legi care sa reglementeze conditiile in care se poate dispune interceptarea corespondentei detinutilor (o hotarare in 2007)

-          aplicarea unei interdictii nejustificate de a parasi tara (o hotarare in 2007)

-          violarea libertatii de exprimare a unui jurnalist (o hotarare in 2007)

-          violarea prezumtiei de nevinovatie datorita procedurii contraventionale, care impune o prezumtie de legalitate a procesului verbal de contraventie (o hotarare in 2007)

-          violarea principiului legalitatii prin aplicarea retroactiva a unei norme interpretative (o hotarare in 2007)

-          existenta dreptului de superficie care afecteaza dreptul de proprietate al unei persoane, fara ca aceasta sa primeasca vreo compensatie (o hotarare in 2007)

-          alte cauze care au condus la constatarea violarii unui drept de acces la justitie (2 hotarari in 2007)

Prin hotararea Bocellari si Rizza c. Italia din 13 noiembrie 2007, CEDO a stabilit ca statele au obligatia de a asigura caracterul public al procedurilor privind impunerea unor masuri preventive in cursul unui proces penal.

CEDO a considerat ca, data fiind importanta aspectelor discuta, o procedura supusa controlului public, realizat prin posibilitatea publicului de a fi prezent la judecata, este imperios necesara.

Prin hotararea Lelievre c. Belgia din 8 noiembrie 2007, CEDO a stabilit o noua obligatie a statului in cazul prelungirii starii de arest preventiv.

In fapt, reclamantul a fost unul dintre inculpatii in afacerea Dutroux, care viza rapirea, molestarea si uciderea mai multor copii. El a stat peste 7 ani in arest, pana la hotarea prin care a fost condamnat la 25 de inchisoare.

CEDO a considerat ca, desi au existat ratiuni ce putea justifica mentinerea starii de arest pe acest interval de timp, totusi, statul avea obligatia sa verifice punctual si in concret daca nu existau si alte masuri preventive alternative ce puteau fi aplicate, macar de la un punct al detentiei incolo. Cu alte cuvinte, instanta europeana a impus statelor obligatia ca, de fiecare data cand detentia preventiva depaseste o anumita limita, sa justifice, prin date concrete, de ce o alta masura preventiva nu putea sa isi atinga scopul.

Prin hotararile Driza c. Albania si Ramadhi si altii c. Albania din 13 noiembrie 2007, CEDO a pronuntat o hotarare pilot cu privire la anumite situatii, similare cu multe cazuri din Romania, ce vizeaza restituirea bunurilor nationalizate.

In fapt, reclamantii se plangeau de faptul ca, in ciuda existentei unor decizii judectoresti sau administrative, prin care li se reconstituia dreptul de proprietate asupra unor terenuri ce fusesera anterior nationalizate, autoritatile nu au pus in executare hotararile, in principal din cauza ca autoritatile locale au transferat terenul unor terti.

Din motive evidente, Curtea a decis ca refuzul de a pune in executare hotararile judecatoresti pronunatate constituie violari ale dreptului de proprietate. 

Constatand ca aceasta problema este una structurala in Albania si ca CEDO este sesizata cu sute de plangeri ce implica situatii similare, Curtea a considerat ca, in baza art. 46, este oportun sa pronunte o hotarare pilor, prin care sa impune in sarcina statului albanez niste obligatii generale, valabile pentru toate persoanele aflate in situatii asemanatoare.

Astfel, Curtea a stabilit ca Albania are obligatia de a crea rapid in dreptul intern o modalitate procedurala prin care persoanele aflate intr-o astfel de ipoteza sa poata obtine in cel ma scurt timp compensatii financiare pentru pierderea patrimoniala suferita.

Discutii despre decizie aici.

Prin hotararea D. H. si altii c. Republica Ceha, pronuntata de Marea Camera in 13 noiembrie, CEDO a constatat existenta unei discriminari in statul ceh cu privire la educatia copiilor de origine roma.

In fapt, in fata Curtii, s-a pus in discutie faptul ca marea majoritate a copiilor de origine roma sunt orientati de catre autoritatile scolare cehe catre scoli speciale destinate copiilor cu deficiente intelectuale, care nu pot urma cursurile unei scoli normale. Pe cale de consecinta, educatia lor scolara este minima, realizata in concordanta cu o programa scolara sensibil diferita fata de cea a scolilor obisnuite.

In raport de existenta unei diferente de tratament intre copii romi si cei de origine ceha, Curtea a constatat ca diferenta de tratament nu poate fi negata, in ciuda lipsei vreunui act oficial care sa determine inscrierea copiilor romi la astfel de institutii de invatamant. In ochii Curtii, au fost de ajuns statisticile oficiale care confirmau faptul ca peste jumatate din copiii inscrisi in astfel de scoli erau de orgine roma, in conditiile in care procentul populatiei rome este de sub 5 procente.

Faptul ca parintii isi dadeau acordul la inscrierea copiilor intr-o scoala speciala nu este suficient, in opinia CEDO, sa justifice o astfel de situatie, in conditiile in care acordul se obtinea din partea unor persoane cu o educatie minima, care pot fi usor convinse sa se supuna unor sugestii ale autoritatilor.

In aceste conditii, Curtea a constatat ca este evidenta existenta unei politici discriminatorii a autoritilor cehe, astfel incat s-a constatat o violare a art. 14 din Conventie, care stabileste interdictia discriminarii.

Discutii despre decizie aici.

Prin hotararea Vasilev si altii c. Bulgaria din 8 noiembrie 2007, CEDO a stabilit ca incetarea procesului penal din cauza prescriptiei nu este un mijloc suficient de reparare a prejudiciului in cazul duratei excesive a unor proceduri.

In fapt, reclamantii au fost anchetati penal peste 7 ani. Dupa adoptarea unei noi legi in materie, procesul penal a fost intrerupt ca urmare a duratei excesive a procedurii indreptate impotriva lor. Curtea a considerat ca acest fapt nu este suficient pentru a inlatura consecintele depasirii duratei excesive a procedurii penale, sugerand ca acest lucru ar fi implicat si plata unor despagubiri morale.

Comentarii aici.

Prin hotararea Kalinova c. Bulgaria din 8 noiembrie 2007, CEDO a fost chemata sa analizeze situatia anularii dreptului de proprietate dobandit de cumparator de buna credinta asupra unui imobil nationalizat in perioada comunista.

In speta, masura anularii contractului de vanzare-cumparare al reclamantului, a carui buna credinta la data realizarii contractului nu a fost contestata de nimeni, a fost luata in contextul legislatiei privind restituirea proprietatilor nationalizate in perioada comunista catre fostii proprietari.

Curtea a constatat faptul ca bunul nu intra propriu-zis sub incidenta legii privind restituirile din cauza faptului ca nu mai era detinut de catre stat. De asemenea, Curtea a constatat ca pierderea dreptului de proprietate al reclamantului nu a fost compensata in vreun fel. Aceste aspecte, insotite de incapacitatea statului bulgar de a crea reguli clare pentru diferitele situatii intervenite au condus, in ochii Curtii, la o situatie de insecuritate juridica. De aceea, art. 1 din Protocolul nr. 1 a fost violat.

Comentarii aici.

Prin hotararea Constantin Oprea c. Romania din 8 noiembrie 2007, CEDO a sanctionat statul roman pentru lipsa unor eforturi suficiente pentru asigurarea executarii silite a unor persoane fizice.

In fapt, reclamantul  obtinut o hotarare judecatoreasca prin care doua persoane erau obligate la plata unor sume de bani in favoarea sa. Demersurile de a asigura executarea silita s-au lovit, initial de imposibilitatea autoritatilor de a furniza adresa actuala a debitorilor, precum si bunurile pe care acestia le detin. Ulterior, executorul judecatoresc nu a reusit sa asigure executarea din cauza opozitiei violente a debitorilor. Plangerea penala introdusa de reclamant in baza art. 271 C. pen. a condus la o decizie de neincepere a urmaririi penale, din cauza inexistentei vreunei agresiuni, cu toate ca procesul verbal intocmit de executorul judecatoresc sublinia ca acesta a fost motivul imposibilitatii de executare. Plangerea disciplinara introdusa impotriva executorului judecatoresc nu a condus la nici un rezultat.

Curtea a considerat ca statul are obligatia pozitiva de a asigura executarea unor hotarari judecatoresti, altfel dreptul de acces la justitie ramanand unul formal si inutil. Chiar daca obligatia este una de mijloace, statul trebuie sa ia masurile pe care i le permite legislatia interna pentru a presa o persoana de drept privat sa isi execute creantele stabilite prin hotarari judecatoresti. Or, in speta, in ciuda multiplelor posibilitati pe care i le oferea legislatia interna si in ciuda tuturor demersurilor reclamantului, executarea nu a mai avut loc. De aceea, Curtea a constatat existenta unei violari a art. 6.

Prima cauza  priveste celebra afacere a depozitelor deschise la CEC pentru cumpararea de masini. Curtea a sanctionat din nou statul roman prin hotararea Blidaru din 8 noiembrie 2007.

In speta, reclamantii depusesera pina in 1991 pretul total al unui autoturism ARO, in valoare de peste 180 000 lei. Autoturismul nu le-a fost livrat nicioadata, iar reclamantii au introdus o actiune in instanta cerand contravaloarea actualizata a sumelor depuse, ce depasea 500 milioane de lei.

Actiunea le-a fost admisa printr-o hotarare irevocabila, insa, in urma unui recurs in anulare promovat de Parchetul General, fosta curte suprema a casat hotararea instantei.

CEDO a constatat ca, asa cum a decis deja plecand de la hotararea Brumarescu, anularea pe calea unui recurs in anulare a unei hotarari judecatoresti irevocabile nu este compatibila cu principiile pe care le impun art. 6 din Conventie si art. 1 din Protocolul nr. 1. Faptul ca, spre deosebire de starea de fapt care a stat la baza hotararii Brumarescu, in speta Parchetul General avea un termen in care putea introduce recursul in anulare nu schimba cu nimic datele problemei.

O hotarare absolut identica a fost pronunata si in cauza Rada c. Romania, pronuntata tot in 8 noiembrie 2007, in care, in dreptul intern, obiectul litigiului a fost o actiune prin care reclamantul contestase decizia de concediere din postul pe care il ocupa.

Prin hotararea Patsouria c. Georgia din 6 noiembrie 2007, CEDO si-a reluat jurisprudenta constanta in ceea ce priveste prelungirea arestarii preventive.

Astfel, Curtea a reafirmat ca mentinerea unei persoane in stare de arest, doar pe baza gravitatii fatei de care este acuzata, nu este compatibila cu prevederile art. 5 parag. 3 din Conventie, care impune ca autoritatile sa justifice masura prelungirii arestarii preventive si pe alte ratiuni concrete si, de asemenea, sa ia in calcul si alte masuri preventive alternative arestarii.

Discutii despre aceasta hotarare aici. 

CEDO a stabilit, prin hotararea Bugajny si altii c. Polonia, ca statele au obligatia de a suporta o parte din cheltuielile necesare realizarii unui drum public pe un domeniu privat.

In fapt, societatea reclamanta a ridicat mai multe constructii, pe un teren ce ii apartinea. Potrivit planului aprobat de autoritati, societatea a construit si o cale de acces catre constructiile ridicate. Cererea societatii de a i se acorda o indemnizatie pentru ca a construit o drum public au fost respinse pe motiv ca ea are in continuare proprietatea asupra terenului.

Curtea a considerat ca, in conditiile in care societatea reclamanta a suportat toate cheltuielile de constructie, trebuie sa suporte toate cheltuielile de intretinere ale soselei si este obligata sa permita accesul oricarei vehicul pe acel drum, inclusiv cele de transport public, reclamantei i s-a impus o sarcina excesiva si exorbitanta. Din cauza ca autoritatile interne nu au reusit sa pastreze un echilibru intre interesele comunitatii si cele private, Curtea a constatat ca art. 1 din Protocolul nr. 1 a fost violat.

Discutii despre aceasta hotarare aici.

Prin doua hotarari pronuntate la 30 octombrie 2007, CEDO a reamintit faptul ca dreptul la o durata rezonabila a procedurii nu este conditionat de o anumita modalitate de finalizare a acesteia.

In ambele situatii - Bodon c. Ungaria si Kalovits c. Ungaria - reclamantii fusesera trimisi in judecata pentru infractiuni legate de contrabanda insa au fost achitato, urmare a aderarii Ungariei la Uniunea Europeana la 7 si respectiv 10 ani de la momentul inceperii urmaririi penale.

Faptul ca ambi reclamanti au fost achitati nu a impiedicat Curtea sa constate ca ambii au fost victima unor procese cu o durata excesiva, fiind indiferent faptul ca, daca arfi fost judecati mai rapid, iar proceslee s-ar fi finalizat anterior momentului aderarii Ungariei la UE, era posibila si condamnarea lor.

Prin hotararea Van Vondel c. Olanda din 25 octombrie 2007, CEDO a stabilit ca garantiile pe care le implica art. 8 cu privire la inregistrarea unor coversatii sunt aplicabile si atunci cand acestea se realizeaza de catre un tert, daca echipamentul tehnic este furnizat de catre autoritatile de stat.

Curtea a subliniat rolul statului in realizarea interceptarilor, prin faptul ca persoana care le-a realizat a primit din partea autoritatilor atat echipamentul tehnic, cat si instructiunile de utilizare necesare. In aceste conditii, s-a considerat ca legea interna trebuia sa stabileasca anumite garantii impotriva unor interceptari arbitrare, stabilite la acelasi nivel cu interceptarile realizate de catre stat. Or, cum in speta astfel de garantii erau inexistente, s-a constatat ca art. 8 a fost violat.

Prin hotararea Kajari c. Finlanda din 23 octombrie 2007, CEDO a stabilit ca dreptul la vizita al parintelui poate fi exercitat chiar daca copilul locuieste in alt stat.

In fapt, reclamantul, cetatean estonian, este tatl unui copil, ce locuieste incepand cu 1994 in Finlanda, impreuna cu mama sa. In 1998, reclamantul a cerut unei instante finlandeze stabilirea unui drept de vizita a fiicei sale. Instanta a admis cererea, stabilind ca reclamantul are dreptul sa isi viziteze fata la fiecare doua saptamani, la domiciliul acesteia.

Curtea a considerat ca, in ciuda faptului ca reclamantul trebuie sa depuna anumite eforturi pentru a se deplasa in alt stat pentru a-si exercita dreptul la vizita, instanta interna nu si-a depasit marja de apreciere, intrucat existau motive suficiente pentru a supune reclamantul la un astfel de efort, in loc de a obliga copilul sa se deplaseze in alt stat. Curtea a considerat ca, tinand cont de interesul superior al minorului, instantele interne au pastrat o linie de echilibru intre interesele copilului si cele ale reclamantului, motiv pentru care art. 8 nu a fost violat.

Prin trei hotarari din 25 octombrie 2005, CEDO a condamnat din nou Romania pentru violarea dreptului de proprietate, statul roman urmand sa achita in total ceva mai mult de 900 000 euro reclamantilor.

In toate cele dosare judecate de catre Curte - Isar c. Romania; Capetan-Backsai c. Romania; Ciobotea c. Romania - starea de fapt a fost identica cu cea din afacerile Strain c. Romania  si Paduraru c. Romania, in care CEDO a constatat violarea dreptului de proprietate al reclamantilor provenita din faptul ca statul roman a vandut unor terti imobile al caror proprietar nu era.

Prin hotararea Kanellopoulou c. Grecia din 11 octombrie 2007, CEDO a afirmat pentru prima oara suficient de explicit faptul ca art. 10 din Conventie nu ar permite impunerea unor sanctiuni penale pentru delicte ale jurnalistilor.

In fapt, o reclamanta a suferit o interventie chirurgicala realizata de catre medicul X, in urma careia au intervenit mai multe complicatii, provocate de un cancer de care suferea reclamanta. Doua ziare de scandal au publicat ulterior interviuri cu reclamanta in care, intre altele, aceasta il facea pe medicul X criminal si il acuza ca a distrus-o. Medicul a introdus o plangere pentru calomnie contra reclamantei. Dupa ce instanta a constatat ca acuzele acesteia erau false, a aplicat o sanctiune de cinci luni inchisoare cu suspendarea executarii pedepsei.

CEDO a considerat ca, in ciuda faptului ca acuzele grave si neprobate ale reclamantei puteau justifica aplicarea unei sanctiuni, impunerea unei sanctiuni penale - chiar daca cu suspendare - este prea dura, considerandu-se ca era suficient daca reclamanta facea obiect al raspunderii civile. De aceea, s-a decis ca sanctiunea aplicata este lipsita de proportionalitate, astfel ca art. 10 a fost violat.

Prin hotararea Glas Nadejda EOOD et Elenkov c. Bulgaria din 11 octombrie 2007, CEDO a stabilit anumite criterii pentru a se putea verifica compatibilitatea intre procedura de acordare a licentelor radio cu prevederile art. 10 din Conventie.

Astfel, pe scurt, CEDO a stabilit ca, pentru ca o procedura de acordare a unei licente sa ramana intre limitele impuse prin art. 10 din Conventie este necesar ca:

- procedura sa implice prezentarea orala o argumentelor solicitantului

- refuzul de acordare a licentei sa fie motivat

- motivele care pot justifica un refuz sa fie suficient de clar prevazute in dispozitiile legale

- refuzul de acordare a licentei sa poata face obiectul unei actiuni in fata unei instante care sa poata controla acel refuz sub toate aspectele sale, inclusiv cele de fond

Prin hotararea Wieser et Bicos Beteiligungen GmbH c. Austria din 16 octombrie 2007, CEDO a stabilit ca toate garantiile de care beneficiaza o persoana in raport de realizarea unei perchezitii sunt incidente si pentru corespondenta electronica.

In consecinta, daca legea interna subsumeaza realizarea unei perchezitii de indeplinirea unor conditii de forma si de procedura, aceleasi conditii trebuie respectate si pentru cautarea in corespondenta electronica a unei persoane. Intrucat, in speta, martorii asitenti nu au asistat si la cautarea in calculatorul societatii reclamantei si nici nu s-a realizat vreun proces-verbal de perchezitie care sa consemneze documentele electronice care au fost copiate de catre anchetatori, CEDO a constatat ca art. 8 a fost violat.

Dupa mai multe situatii in care statul roman a fost condamnat pentru lipsa unor anchete eficace asupra unor incidente survenite, prin hotararea Mantog c. Romania din 11 octombrie 2007, CEDO a constatat ca o ancheta cu privire la circumstantele decesului unei persoane a fost realizata in conditiile impuse de art. 2 din Conventie.

In fapt, dupa un conflict cu sotul sau, fiica reclamantei si-a turnat pe ea benzina si si-a dat foc, decedand ulterior in urma arsurilor suferite. Ancheta ce a urmat a confirmat aceasta versiune a starii de fapt, astfel ca dosarul a fost inchis.

Reclamanta a sustinut in fata CEDO, in principal, faptul ca autoritatile de ancheta nu au realizat o ancheta eficace a circumstantelor decesului fiicei sale, in special prin faptul ca nu l-au acuzat pe sotul acesteia de determinarea sinuciderii.

CEDO a constatat insa ca toate conditiile unei anchete eficace au fost realizate: ancheta a fost declansata rapid si s-a desfasurat cu celeritate; s-au desfasurat toate anchetele de ancheta rezonabile; familia victimei a fost parte in cadrul acestei anchete; organele de cercetare au fost independente fata de parti. In aceste conditii, Curtea nu a gasit nici un motiv care sa sustina alta concluzie decat cea la care au ajuns autoritatile romane, astfel ca art. 2 din Conventie, care obliga autoritatile la realizarea unei anchete eficace avand ca obiect circumstantele decesului victimei, nu a fost violat.

Prin hotararea Stefanescu c. Romania din 11 octombrie 2007, statul roman a fost condamnat pentru ca un minister a refuzat sa puna in executare o hotarare judecatoreasca ce ii era potrivnica.

In fapt, reclamantul a fost director in cadrul ministerului transporturilor pana in 1996 cand a fost concediat pentru incompetenta profesionala. In urma unei proceduri judiciare o instanta a stabilit in 1999 anularea deciziei de concediere si reintegrarea in functie. Ministerul a refuzat acest lucru initial nemotivat, apoi pe motiv ca si-a schimbat denumirea in ministerul lucrarilor publice, transposturilor si locuintei, astfel ca hotararea judecatoreasca nu ii mai este opozabila. Hotararea judecatoreasca a ramas neexecutata pana in ziua de azi.

Pentru motive evidente, CEDO a decis ca statul roman si-a incalcat obligati de executare a hotararilor judecatoresti, fara de care dreptul de acces la justitie este unul formal si iluzoriu, reluand o jurisprudenta bogata. Din motive care nu mai trebuie reluate, este evident ca instanta europeana nu a considerat ca schimbarea numelui unei institutii publice ar face sa inceteze obligatiile pecuniare ale acesteia.

Prin cinci hotarari din 11 octombrie 2007, CEDO a decis din nou, pe linia jurisprudentei Strain c. Romania si Paduraru c. Romania, ca refuzul instantelor de a anula contracte de vanzare-cumparare incheiate de stat cu fostii chiriasi, in ciuda existentei unor actiuni in revendicare ale reclamantilor, contravine Conventiei.

Atat starea de fapt, cat si solutia sunt identitice cu cele din afacerera Strain c. Romania. Astfel, prin hotararile Dragos c. Romania, Musat c. Romania, Szekely c. Romania, Fisher c. Romania si Puscas c. Romania CEDO a constatat din nou o violare a dreptului de proprietate produsa din cauza faptului ca statul roman a instrainat unor terti imobile ce nu ii apartineau, fara ca reclamantii sa poata obtine anularea contractelor de vanzare si fara ca, prin procedura instituita odata cu Legea nr. 10/2001, sa obtine vreme indelungata o reparatie a prejudiciului suferit.

Suma totala a obligatiilor de plata a statului roman prin cele cinci hotarari este de 720 000 euro pentru daunele materiale provocate si 22 000 euro pentru repararea prejudiciului moral.

Prin hotararea Larco si altii c. Romania din 11 octombrie 2007, CEDO si-a reiterat pozitia dupa care impunerea unor taxe de timbru exorbitante constituie o violare a dreptului de acces la justitie.

In fapt, reclamantul a fost evacuat din imobilul sau, care era si sediul unor societati comerciale, pentru neplata ratelor unui credit ipotecar. Intrucat acesta sustine ca, in urma evacuarii, a suferit prejudicii importante prin depozitarea bunurilor sale in conditii improprii, reclamantul a sesizat in nume personal si in numele societatilor pe care le conducea o instanta de judecata cu o actiune in despagubiri. Actiunea a fost respinsa pentru neplata taxelor de timbru in valoare totala de peste 90 000 euro.

Facand aplicarea jurisprudentei anterioare, inclusiv Weismann c. Romania, CEDO a stabilit ca impunerea unei astfel de taxe, exorbitante, fara nici o legatura cu sansele de castig ale cauzei si inainte de orice analiza a fondului acesteia, constituie o limitare lipsita de proportionalitate a accesului reclamantului la justitie, astfel ca art. 6 a fost violat.

Prin hotararea Bozgan c. Romania din 11 octombrie 2007, CEDO a sanctionat din nou interzicerea de catre autoritatile romane a functionarii unei asociatii.

In fapt, in 2002, reclamantul a depus o cerere de inscriere a asociatiei "Garda nationala antimafia". Potrivit statutului asociatiei scopul acesteia era acela de a orienta cetatenii catre forme de auto-aparare, in cadrul legislativ existent, contra amenintarilor provenite din partea structurilor mafiote. De asemenea se prevedea ca asociatia va identifica, prin intermediul mass-media, persoanele implicate in crima organizata si va constitui o baza de bate. Statutul preciza ca asociatia nu se substituie autoritatilor de stat. Cererea de inregistrare a fost respinsa pe motiv ca activitatea asociatiei implica o ingerinta in activitatea autoritatilor judiciare ale statului, vizand crearea unor structuri paralele acestora.

Raportandu-se strict la statutul asociatiei, cat timp aceasta nu a apucat sa desfasoare vreo activitate, CEDO a stabilit ca nu exista nici un indiciu ca asociatia vizeaza crearea unor structuri judiciare paralele celor oficiale, asa cum a afirmat instanta nationala si nici ca ar dori sa exercite activitati interzise prin lege. De aceea, s-a decis ca solutia instantelor romane este arbitrara, astfel ca dreptul la libera asociere al reclamantului, garantat prin art. 11, a fost violat.

Printr-o hotarare din 4 octombrie 2007 - Piata Bazar Dorobanti SRL c. Romania - CEDO a mai impins un cui in sicriul recursului in anulare condamnand statul roman pentru violarea dreptului de acces la justitie si a celui de proprietate.

In fapt, societatea reclamanta a fost evacuata din Piata Dorobanti. In urma unei proceduri judiciare a obtinut prin hotararea irevocabila anularea deciziei de evacuare si plata unei sume cu titlu de despagubiri. In urma unui recurs in anulare, in 2003, instanta suprema a anulat aceasta decizie si a respins actiunea reclamantei.

Pe baza unei jurisprudente mai mult decat abundente, CEDO a decis ca anularea unei hotarari judecatoresti irevocabile, pe calea unui recurs in anulare, contravine dreptului de acces la justitie, intrucat transforma accesul la justitie intr-un drept iluzoriu cat timp hotararea instantei poate fi anulata oricand, pentru oprice motiv la cererea procurului. De asemenea, s-a constatat violarea dreptului de proprietate asupra sumei de bani obtinuta de reclamanta, intrucat aceasta a fost privata de acea suma de bani in urma unri proceduri arbitrare.

"Distractia" ne-a constat aproape 500 000 euro.

CEDO a condamnat, din nou, statul roman, prin hotararea Nastase-Silivestru c. Romania din 4 octombrie 2007, pentru faptul ca unui detinut i s-a citit corespondenta, fara vreun motiv prea evident.

Pe scurt, CEDO a constatat ca autoritatile au retinut vreme de o luna trei scrisori pe care reclamantul, incarcerat la arestul IGP Bucuresti. CEDO a considerat ca indiferent care a fost motivul acestei intarzieri si indiferent ce s-a intamplat cu scrisorile in perioada in care nu au fost trimise la destinatie, exista o ingerinta in dreptul reclamantului la inviolabilitatea corespondentei sale.

Or, o astfel de ingerinta este permisa doar daca ea este prevazuta de o lege accesibila. In speta, aparent niste ordinele ale ministrului ar fi permis o astfel de actiune, insa nici macar agentul guvernamental nu a reusit sa faca rost de o copie a acestor norme legale pentru a le prezenta judecatorilor CEDO. In astfel de conditii, destul de jenante pentru statul roman, CEDO a considerat ca, chiar presupunand ca legislatia in cauza exista, ea nu era accesibila, astfel ca art. 8 a fost violat.

Prin hotararea Forum Maritime SA c. Romania din 4 octombrie, CEDO a constatat ca reclamantei i s-a violat dreptul de acces la un magistrat independent si impartial, intrucat plangerea sa penala a fost analizata de catre un procuror.

In fapt, societatea reclamanta a avut un litigiu in valoarea de 25 milioane de dolari cu o banca. In cursul litigiul, reclamanta a depus o plangere penala cu constituire de parte civila impotriva bancii si aunor conducatori ai acesteia. Plangerea s-a finalizat cu o rezolutie de neincepere a urmaririi penale. Legislatia de la acel moment nu permitea atacarea in instanta a acestei rezolutii.

CEDO a constatat ca, atata vreme cat reclamanta a solicitat prin plangerea penale si daune civile, ea a fost parte a unei contestatii cu privire la drepturi si obligatii cu caracter civil, astfel ca art. 6 ii era aplicabil in ceea ce priveste aspectul sau civil.

Pe fond, CEDO a stabilit ca, in raport de litigiul sau civil, reclamanta nu a avut parte de un acces la justitie, intrucat cauza sa nu a fost analizata de catre un magistrat independent si impartial, ci de catre un procuror care nu beneficiaza de suficiente garantii de independenta fata de executiv. In plus, procedura din fata procurorului a fost inechitabila pentru ca nu a permis accesul permanent si complet al reclamantei la dosarul cauzei.

De aceea, CEDO a constatat ca art. 6 a fost violat.
 

In fapt, reclamantul a avut un incident verbal cu un functionar de stat, fiind acuzat ca l-ar fi insultat pe acesta, motiv pentru care a fost sanctionat contraventional in baza Legii nr. 61/1991 pentru tulburarea ordinii publice. La cateva zile dupa incident reclamantului i s-a comunicat un proces-verbal de contraventie prin care se stabilea o amenda contraventionala de 2 milioane de lei.

Contestatia pe care a formulat-o contra procesului-verbal de contraventie a fost respinsa, in principal pentru ca reclamantul nu a probat ca nu a insultat functionarul public in cauza.

CEDO a constatat in primul rand ca, tinand cont de natura faptei de care a fost acuzat reclamantul, precum si de faptul ca sanctiunea pentru acea contraventie putea fi, la acel moment, si una privativa de libertate, reclamantul a fost acuzat in materie penala, astfel ca art. 6 este aplicabil.

Pe fond, CEDO a considerat ca sistemul procedural roman in materie contraventionala, avand la baza principii de procedura civila ce impun celui ce deschide o procedura judiciara - contravenientul in speta - sa probeze veridicitatea spuselor, este contrar prezumtiei de nevinovatie. Curtea a considerat ca prezumtia de legalitate si de adevar a procesului-verbal de contraventie este o prezumtiei lipsita de rezonabilitate, punand un acuzat penal intr-o situatie prea dezavantajoasa.

In consecinta, s-a decis ca art. 6, cu privire la prezumtia de nevinovatie, a fost violat.

Prin hotararea Caliskan c. Turcia din 2 octombrie 2007, CEDO a stabilit ca aproape orice uz de violenta nejustificat din partea unui organ de ordine este contrar demnitatii umane si art. 3.

In fapt, reclamanta a fost dusa la sediul politiei pentru a fi ascultata intr-un dosar penal in care era acuzata de o infractiune minora. Acolo s-a intalnit cu un comisar de politie cu care avea un conflict mai vechi, soldat cu o plangere penala depusa de reclamanta. Cei doi s-au insultat, inimprejurari ramse neclare, iar comisarul de politie a lovit-o pe reclamanta, aceasta ramanand cu un hematom pe mana de circa 7-8 cm si o urma de lovire pe fata.

Curtea a considerat ca, indiferent daca scandalul a fost inceput de reclamanta, atunci cand o persoana aflata in stare de detentie sau aflata sub controlul politiei este lovita de un agent al acesteia fara ca uzul de forta sa fie justificat de imperative de securitate exista o atingere  demnitatii umane, astfel incat art. 3 a fost violat. 

Aceasta a formulat recurs. La prima sedinta de judecata, in lipsa reclamantului si a avocatului sau, Curtea de Apel Bucuresti a audiat-o pe recurenta, si, printr-o hotarare din aceeasi zi, a admis recursul acesteia.

CEDO a considerat ca reclamantul a fost parte a unei proceduri lipsita de contradictorialitate, cat timp nu i s-a oferit posibilitatea de a-si sustine argumentele in fata instantei de recurs. De aceea, s-a constatat existenta unei violari a art. 6 din Conventie. 

Printr-o solutie definitiva din 8 ianuarie 1993, comisia locala de aplicare a legii a fost obligata sa elibereze un titlu de proprietate pentru suprafata de teren solicitata de reclamant. Hotararea instantei a fost pusa in executare, prin emiterea unui titlu de proprietate de abia in 2004, actul fiindu-i notificat reclamantului doi ani mai tarziu.

CEDO a considerat ca o astfel de intarziere in executarea unei hotarari judecatoresti este absolut anormala si a constatat existenta unei violari a art. 6 din Conventie si a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie.

Prin hotararea J. A. Pye (Oxford) Ltd  c. Marea Britanie din 30 august 2007, Marea Camera a CEDO a intors o hotarare anteriora care stabilise ca pierderea unui bun prin uzucapiune constituie o violare a dreptului de proprietate.

In fapt, societatile reclamante au fost proprietari ai unui teren pe care l-au dat in arenda unei persoane, in baza unui contract care inceta în 1983. Ulterior, reclamantele nu au incercat sa recupereze terenul, in timp ce fostul arendas a continuat sa il utilizeze incă 12 ani, termenul de prescriptie achizitiva in Marea Britanie, dupa care a cerut inscrierea dreptului de proprietate dobandit prin uzucapiune in registrele funciare, cererea fiind admisa.

Printr-o hotarare din 15 noiembrie 2005, una dintre camerele CEDO a considerat ca dispozitii legilor care reglementau uzucapiunea pot fi considerate ca niste norme care au restrans dreptul de proprietate al reclamantilor, care si l-au pierdut in baza aplicării acelor norme. De aceea, ei au suferit o privare de proprietate din partea statului. S-a admis ca legislatia care permite uzucapiunea vizeaza un scop legitim – necesitatea identificarii usoare a proprietarului unui teren si evitarea incertitudinilor care pot rezulta din actiuni in revendicare tarzii. Cu privire la proportionalitatea privarii de proprietate suferite, Camera CEDO a constatat ca termenul de prescriptie achizitiva este destul de lung, iar privarea de proprietate suferita se datoreaza neimplicarii reclamantilor pentru a-si proteja proprietatea pe o durata atat de lunga de timp. Totusi, Camera CEDO a constatar ca sanctiunea omisiunii reclamanţilor a fost foarte dura, in conditiile in care ei nu au primit nici un fel de indemnizatie pentru pierderea suferita. De aceea, s-a decis, cu 4 voturi contra 3, ca exista o violare a art. 1 din Protocolul nr. 1.

In urma unei cereri a guvernului britanic, cauza a fost  reexaminata de catre Marea Camera a CEDO, care a ajuns la o concluzie diferita, considerand ca sanctiunea omisiunii proprietarului de a-si proteja bunul nu este excesiva in cazul uzucaparii acestuia.

In fapt, reclamantul a ajuns in contact cu organele de politie in imprejurari ramase neelucidate complet. El afirma ca a intrat in casa prietenei sale cu forta pentru ca aceasta nu a raspuns si se temea sa nu fi incercat sa se sinucida, avand astfel de antecedente, dupa care sustine ca a fost atacat de niste rude ale acesteia. Organele de ancheta sustin ca reclamantul a fost cel care a atacat mai multe persoane, dupa ce a intrat cu forta in apartamentul prietenei sale.

La postul de politie, reclamantul afirma ca a fost lovit puternic de catre polisti, care sustin ca reclamantul fusese lovit de cei cu care avuse conflictul anterior. Dupa ce a fost eliberat, reclamantul a fost internat de urgenta cu traumatism cranio cerebral grav plus alte leziuni. Plangerea penala pe care reclamantul a formulat-o a fost respinsa, pe motiv ca acesta este un tinar tigan, care este cunoscut pentru faptul ca se bate in permanenta.

In raport de cele petrecute, Curtea considera ca statul roman este responsabil de violarea art. 3 din Conventie, intrucat fie reclamantul a fost batut de politisti, fie acesta a fost dus lovit puternic la sectia de politia, fara ca polistii sa intervina in vreun fel data fiind starea grava in care se alfa.

In raport de discriminarea invocata de catre reclamant, Curtea considera ca modul in care acesta a fost tratat de catre organele judiciare romane releva existenta unei discriminari. In primul rand, din rapoartele unor organizatii ca de multe ori romii sunt victime ale unor acte de violenta ale autoritatilor. In al doilea rand, in ciuda sustinerilor reclamantului in acest sens, organele judicaire interne nu au verificat nici un moment daca agresiunea la care a fost supus are sau nu mobil rasist, desi art. 14 impune o astfel de obligatie. In al treilea rand, Curtea constata ca reprezentanti ai parchetului ce au tratat cazul reclamantului au formulat afirmatii discriminatorii prin continut. De aceea, Curtea retine si o violare a art. 14.

Textul integral al hotararii, in limba engleza, este disponibil aici.

Incepand cu sfarsitul lunii iunie 2006, cele mai importante sedinte de judecata din fata CEDO pot fi urmarite live prin Internet. De asemenea, inregistrarea judecatii este disponibila si ulterior, pentru cei care nu o pot urmari in timp real.

Pentru meniul in limba franceza, apasati aici.

Pentru meniul in limba engleza, apasati aici.

Hotararea Folgero si altii c. Norvegia, din 29 iunie 2007 a ridicat in fata CEDO o problema extrem de actuala, cea a educatiei religioase scolare.

In fapt, reclamantii, parintii mai multor copii cu varste scolare au sesizat CEDO invocand violarea dreptului lor de a decide modalitatea de instruire scolara a copiiilor, garantat prin prevederile art. 2 din Protocolul nr. 1 la Conventie.

Analizand programa scolara norvegiana, Curtea a constatat ca, in cadrul cursului de religie si filosofie o mare parte a programei este dedicata studiului crestinismului, fapt care nu poate fi sanctionat data fiind istoria si traditia de stat crestin al Norvegiei. Totusi, Curtea a observat ca, potrivit programelor scolare, cursul are ca scop educarea copiiilor in tradutia moralitatii crestine. De asemenea, Curtea a constatat ca, atat cantitativ dar mai ales calitativ, crestinismul are o pozitie mult privilegiata fata de alte religii sau filosofii studiate. In aceste conditii, CEDO a considerat ca acest curs nu promoveaza ideea de intelegere, toleranta, respect si dialog fata de alte credinte religioase, fapt contrar principiilor unei societati democratice. De aceea, Curtea a decis ca obligatititatea urmarii acelui curs constituie o violare a art. 2 din Protocolul nr. 1.

Doua hotarari pronuntate la 28 iunie 2007 ridica din nou problema refuzului unor comisii locale de aplicare a Legii 18/1991 de a executa hotarari judecatoresti irevocabile.

Starea de fapt a celor doua hotariri - Radulescu c. Romania si Grosu c. Romania - este identica. In ambele, dupa ce reclamantul a obtinut o hotarare judecatoreasca definitiva prin care comisia locala era obligata sa emite un titlu de proprietate pentru doua parcele de teren, acesta a fost impropreitarit pe alte parcele de teren. In prealabil, pe locatia unde solicitase el retrocedarea, comisia emisese tilul de proprietate unei alte persoane.

CEDO a considerat ca refuzul de punere in executare a hotararilor judecatoresti, in conditiile in care titlul de proprietate pe numele tertului a fost emis dupa pronuntarea hotararii irevocabile, constituie atat o incalcare a dreptului de acces la justitie, cat si a dreptului de proprietate.

Prin hotararea Ciorap c. Moldova din 19 iunie 2007, CEDO a precizat conditiile in care o persoana ce sustine o greva a foamei poate fi alimentata fortat.

Curtea a precizat ca, in principiu, o interventie terapeutica, inclusiv alimentarea fortata a unei persoane din motive terapeutice, nu poate sa fie contrara prevderilor art. 3, chiar daca se realizeaza fara acordul persoanei in cauza.

Totusi, necesitatea medicala trebuie probata de o maniera convingatoare, tebuie respectate anumite garantii procedurale, iar modalitatea concreta de alimentare trebuie sa nu fie umilitoare sau inumana prin sine insasi.

In speta, Curtea a constatat ca, desi statul a invocat necesitatea medicala a unei alimentari fortate a reclamantului ce intrase in greva foamei, autoritatile l-au socotit suficient de sanatos pentru a fi dus la judecarea cauzei sale penale. In aceste conditii, Curtea constata ca necesitatea terapeutica nu era stringenta. In plus, decizia nu a fost bazata pe nici un test de ordin medical, care sa stabileasca necesitatea alimentarii. Mai mult, reclamantul nu a beneficiat de nici o garantie de ordin procedural prin care sa poata contesta masura statului.

De asemenea, Curtea este socata de maniera in care s-a realizat alimentarea fortata, prin legarea reclamantului cu catuse si deschiderea gurii cu un obiect metalic.

In consecinta, s-a constatat o violare a art. 3, considerandu-se ca reclamantul a fost supus unui tratament inuman.

Prin hotararea Hachette Filipacchi Associes c. Franta din 14 iunie 2007, CEDO a stabilit ca este legitima impunerea unei sanctiuni unui organ de presa ce a publicat cadavrul unei persoane ucisa intr-un atentat.

In fapt, ziarul editat de societatea reclamanta - Paris Match - a publicat o fotografie reprezentant un functionar guvernamental ucis intr-un atentat cu caracter politic ce a avut loc in Corsica. Din acest motiv, reclamanta a fost condamnata, la cererea rudelor celui decedat la publicarea hotararii de condamnare.

CEDO a considerat ca viata privata a rudelor persoanei ucise a fost profund afecatata de publicarea acelei fotografii, la doar 13 zile de la incident. In acest context, CEDO a reamintit ca presa, dincolo de beneficiile de care se bucura in exercitarea rolului sau, are anumite obliagtii si responsabilitati. Or, in sitatia data, reclamanta trebuia sa actioneze cu mai multa prudenta si sa ia in calcul si viata privata a  rudelor persoanei ucise, cu atat mai mult cu cat publicarea acelei fotografii nu ajuta la dezbaterea asupra incidentului tragic ce a avut loc. Luand in calcul si faptul ca sanctiuna aplicata nu este foarte dura, fiind proportionala cu fapta comisa, CEDO a considerat ca art. 10 nu a fost violat.

Prin hotararea Svyato-Mykhaylivska Parafiya c. Ucraina din 14 iunie 2007, CEDO a constatat o violare a art. 9 din cauza amestecului statului in modul de organizare interna a unei asociatii religioase.

Dincolo de starea de fapt, destul de complexa, Curtea a reitereat principiul lansat prin hotararea Mitropolie Moldovei c. Moldova: o organizatie cu caracter religios trebuie lasata de catre stat sa se organizeze si sa functioneze dupa cum doreste, in masura in care nu afecteaza alte drepturi sau interese. Piedicile cu caracter administrativ nu pot fi admisibile decat in situatii exceptionale.

In fapt, organizatiei religioase reclamnate nu i s-a permis modificarea unor aspecte ale statului, sub diferite pretexte. CEDO a considerat ca asociatiile religioase sunt libere sa isi determine maniera in care noi membrii sunt admisi, iar membrii existenti sunt exclusi. Structura interna a organizatiei religioase si reglementarile interne trebuie privite ca fiind de natura sa exprime credinta lor si sa mentina anumite traditii religioase. Curtea a considerat ca libertatea exercitarii religiei exclude orice interventie discretionara a statului pentru a decide in ce masura mijloacele utilizate pentru exprimarea sentimentelor reigioase sunt legitime.

Prin hotararea Flux c. Moldova din 12 iunie 2007, CEDO a examinat din nou conditiile in care un jurnalist poate fi tras la raspundere pentru acuzatii defaimatoare la adresa unui politician.

In fapt, dupa o declaratie a unui inalt oficial al Ministerului de Interne, care l-a acuzat pe un deputat de coruptie, ziarul reclamant a publicat un articol in care relua afirmatiile formulata la conferinat de presa si concluziona ca deputatul in cauza ofera sprijin politic din Parlament mafiei locale. pentru aceasta din urma acuzatia, ce nu fusese sustinuta de catre oficialul Ministerului de Interne, ziarul reclamant a fost condamnat la plata de dauna interese.

CEDO a constatat ca afirmatia litigioasa constituie o judecata de valoare, ce are o baza factuala in declaratiile autoritatilor de cercetare penala. Chiar daca afirmatia este destul de dura, CEDO aminteste ca anumite categorii de persoane, dintre care fac in parte in primul rand oamenii politici, trebuie sa accespte un nivel al criticii mai important decat o persoana obisnuita. Plecand de la aceste considerente, CEDO a constatat ca deputatul trebuia sa suporte chiar si anumite critici si acuzatii nejustificate din pareta ziarului reclamant, in contextul acuzatiilor oficiale lansate impotriva sa. De aceea, art. 10 a fost violat.

Prin hotararea Frerot c. Franta din 12 iunie 2007, CEDO a examinat compatibilitatea intre perchezitiile corporale severe, practica in penitenciarele franceze si prevederile art. 3 din Conventie.

In fapt, reclamantul, condamnat la detentiune pe viata pentru mai multe infractiuni grave si membru al unei grupari de extreme stanga radical, s-a plans in fata CEDO de prevederile legislatiei emise de Administratia Penitenciarelor, care permitea desfasurarea de perchezitii corporale severe ori de cate ori conducerea penitenciarului estima necesar. Intrucat a refuzat sa se supune acestui regim de mai multe ori, reclamantul a suferit diverse sanctiuni disciplinare.

Perchezitiile presupuneam obligarea detinutului de a se dezbraca complet si examinarea vizuala in gura, urechi, nas, anus, pentru cautarea de obiecte prohibite. CEDO considera ca un astfel de tratament conduce la umilirea unei persoane si ar putea fi admisibil intr-un penitenciar numai in cazuri exceptionale, justificate de masuri de securitate. Or, legea interna subsuma posibiliutatea recursului la un astfel de tratament vointei discretionare a directorului penitenciarului. In plus, statul nu a indicat care erau ratiunile speciale de securitate ce au impus perchezitionarea corporala a reclamantului de mai multe ori, cat timp gravitatea faptei pentru care a fost condamnat nu este suficienta pentru a constitui o astfel de justificare.

In consecinta, CEDO a constatat o violare a art. 3 din Conventie.

Prin hotararea Malahov c. Moldova din 7 iunie 2007, CEDO a sanctionat din nou impunerea unor taxe de timbru excesive.

Curtea si-a reluat argumentele utilizate anterior, inclusiv in hotararea Wiessman c. Romania, pentru a  decide ca impunerea unor taxe de timbru excesive in raport de situatia financiara a reclamantului in cursul unui proces civil, cu atat mai mult cu cat cuantumul acestora nu se raporteaza la eventualele sanse de succes a actiunii, iar plata taxelor se impune la inceputul procedurii, constituie o ingerinta neproportionala in dreptul de acces la justitie.

Prin hotararea Smirnov c. Rusia din 7 iunie 2007, CEDO a analizat ipoteza compatibilitatii cu prevederile art. 8 din Conventie privind dreptul la viata privata a unei perchezitii dispuse la domiciliul si in calculatorul unui avocat.

Perchezitia s-a realizat cu scopul de a identifica eventuale documente incriminatorii pentru o parte din clientii cabinetului de avocatura al reclamantului.

Curtea a constatat ca, pe de o parte, avocatul nu era subiect al niciunei proceduri penale si nici nu a devenit acuzat penal dupa realizarea perchezitiei, si, pe de alta parte, legea interna nu cuprindea nici o garantie impotriva violarii secretului profesional, lasand la aprecierea suverana si discretionara a organelor de ancheta documentele si bunurile ce pot fi ridicate. 

De aceea, CEDO a constatat o violare a art. 8 din Conventie.

Prin hotarerea Gutu c. Moldova din 7 iunie 2007, CEDO a constatat o violare a art. 8 din cauza patrunderii unor politisti in curtea reclamantului, fara acordul acestuia.

In fapt, fiul reclamantului, in varsta de 12 ani, a fost suspectat de comiterea unui furt si i s-a cerut sa mearga la sectia de politie din sat pentru a fi anchetat. Fata de refuzul reclamantului de a-si lasa copilul sa mearga la sectie si de a le permite organelor de politie sa intre in curtea casei, politistii au sarit gardul si l-au luat pe copil cu forta.

Curtea a constatat ca, potrivit legii interne, patrunderea in curte fara mandat de perchezitie sau de arestare, era posibila doar in caz de infractiune flagranta, pentru a pune capat unei infractiuni sau daca se afla in urmarirea unui suspect. Intrucat politistii nu s-au aflat in nici una dintre aceste situatii, CEDO a constatat ca ingerinta statului in dreptul la respectul inviolabilitatii domiciliului nu era prevazuta de legea interna, astfel ca art. 8 din Conventie a fost violat.

Prin hotararea Partidul National Basc - Filiala regionala din Iparralde c. Franta din 7 iunie 2006, CEDO a fost chemata sa se pronunte asupra legii franceze care interzice finantarea partidelor politice de catre partide politice straine.

Partidul reclamant este o filiala franceza a unui partid spaniol, care apara interesele bascilor. Legea franceza interzice partidului reclamant sa primeasca finantari de la partidul spaniol, motiv pentru care s-a adresat Curtii, cerand sa se constate ca aceasta prevedere legala ii afecteaza activitatea.

Curtea a respins plangerea, considerand ca ingerinta statului francez in libertatea de asociere a partidului reclamant este necesara pentru protejarea securitatii nationale. Motivele principale invocate de catre Curte sunt, in esenta, urmatoarele:

- statele pot considera ca finantarea unui partid de catre un partid strain poate afecta suveranitatea lor, avand o marja de apreciere in acest sens

- partidului nu i s-a interzis sa functioneze si, tinand cont de dimensiunile sale mici si de aria geografica pe care o acopera, lipsa finantarilor din partea "partidului-mama" nu il pune intr-o situatie dezavantajoasa fata de alte partide mici

- partidul poate sa primeasca finantari din partea unor persoane fizice straine

- exista o recomandare a Consiliului Europei din 8 aprilie 2003, care cere statelor sa limiteze sursele de finantare externa ale partidelor politice

Textul hotararii, in limba franceza, este disponibil aici.

Prin hotararea Gorelishvili c. Georgia din 5 iunie 2006, CEDO a constatat o violare a art. 10 rezultata in urma aplicarii unei sanctiuni pentru publicarea in presa a unui articol care punea in discutie veridicitatea declaratiilor de avere ale demnitarilor.

CEDO a constatat ca, prin articolul litigios, jurnalistul si-a exprimat indoiala privind sinceritatea declaratiei de avere a unui polician si ca a fost condamnat la plata de daune interese pe motiv ca aceste acuzatii erau lipsite de fundament.

In raport de libertatea de exprimare, consacrata prin art. 10, CEDO a subliniat faptul ca subiectul vizat era unul de interes public, contribuind la dezbaterea cu privire la activitatea desfasurata de inalti demnitari de stat. Curtea a considerat ca acuzatiile reclamantului sunt judecati de valoare, intrucat exprimau o parere personala cu privire la corectitudinea unor date din declaratia de valoare, plecate de la un document oficial si public. Or, judecatile de valoare nu sunt, potrivit jurisprudentei sale constate, susceptibile de proba veritatii. In plus, afirmatiile reclamantului nu pot trece ca fiind formulate cu rea-credinta sau complet lipsite de fundament. In consecinta, impunerea sarcinii unei astfel de probe este contrara prevederilor art. 10 din Conventie.

Textul hotararii in limba exgleza, in format .doc, aici.

 In fapt, doua persoane au fost surprinse de fortele de ordine intr-o zona aflata sub control de securitate. Intrucat in urma somatiilor acestea au fugit, soldatii au tras asupra victimelor, care au decedat.

Curtea a constatat o violare a art. 2, in principal din doua motive: soldatii nu au primit ordine clare si explicite din partea armatei cu privire la situatiile si conditiile in care se pot utiliza armele de foc; in cursul anchetei interne ce a avut loc, nu s-a pus nici un moment problema de a determina in ce masura uzul de arma a fost absolut necesar.

Textul hotararii in limba engleza este disponibil, in format .doc, aici.

Prin hotararea Secic c. Croatia din 31 mai 2007, CEDO a constatat existenta unei discriminari provenita din lipsa unei anchete eficace cu privire la un incident intre un grup de extrema dreapta si o persoana de origine roma.

In fapt, victima a fost victima unei agresiuni de strada in urma careia a suferit leziuni serioase. Potrivit informatiilor adunate, suspectii sunt un grup de skinheads implicati in mai multe incidente similare. In ciuda acestor informatii, ancheta penala s-a finalizat fara nici un rezultat, intrucat politia nu a interogat nici unul dintre membrii acelui grup, nu a incercat sa lege acest incident de altele si nici nu a incercat sa descopere sursa anonima a unei publicatii care aducea probe in favoarea acestei ipoteza, desi legea permitea acest lucru.

CEDO a considerat ca aceste omisiuni sunt contrare obliatiei pozitive pe care o au statele de a desfasura o ancheta eficace atunci cand o persoana a fost victima unei lezari importante a sanatatii sale, astfel ca s-a constatat o violare a art. 3.

De asemenea, plecand de la faptul ca incidentul pare sa fi avut un mobil de natura rasiala, in conditiile in care autoritatile au igonorat cu desavarsire aceste aspect si nu i-au acordat importanta cuvenita, CEDO a constatat ca reclamantul a fost victima unei discriminari rasiale interzisa de art. 14 din Conventie. 

Prin deciziile Behrami si Benhrami c. Franta si Saramati c. Germania, Franta si Norvegia din 31 mai 2007, CEDO a respins ca inadmisibila o plangere ce ridica in discutie responsabilitatea trupelor KFOR desfasurate de ONU in Kosovo, ca trupe de mentinere a pacii.

Reclamantii s-au plans de inactiunea trupelor de mentinere a pacii, care au condus la decesul unor persoane, invocand art. 2 din Conventie si, respectiv, de privarea de libertate suferita, considerata ca fiind contrara art. 5 din Conventie.

In raport de responsabilitatea statelor parate, reclamantii si-au indreptat plangerea impotriva lor, pe motiv ca militarii acuzati erau cetateni ai acestor state. Curtea constata ca, dincolo de cetatenia acestora, militarii au actionat in numele ONU in urma unei decizii a Consiliului de Securitate care a creat KFOR. In aceste conditii, responsabilitatea asupra actelor si omisiunilor apartine ONU, nu statelor ce au furnizat trupe pentru constituirea fortelor de mentinere a pacii.

Curtea releva ca personalitatea ONU, ca si organizatie internationala, este distincta de cea a statelor ce o compun, astfel incat acestea nu pot fi trase la raspundere pentru actele organizatiei internationale. In plus, nici unul dintre statele parate nu controleaza de o maniera suficienta ONU pentru a i se imputa actiunile acesteia.

De aceea, Curtea a decis inadmisibilitatea plangerii din cauza lipsei calitatii procesuale pasive a statelor parate, care nu pot fi facute responsabile de eventualele violari ale drepturilor fundamentale ale reclamantilor.

CEDO a constatat ca simpla obligatie de declarare a apartenentei la o organizatie secreta constituie o atingere a dreptului la libera asociere, dat fiind ca lezeaza caracterul secret al organizatiei si constiuie o piedica in accederea persoanei ce ii apartin la o functie publica. In raport de existenta unei justificari rezonabile si obiective a acestei diferente de tratament, Curtea a constatat lipsa acesteia, plecand de la ideea dupa care nu se poate justifica de ce doar loja masonica era avuta in vedere, nu si alte organizatii cu caracter secret, cu atat mai mult cu cat alte astfel de organizatii ar fi putut sa aiba obiective contrare principiilor democratice (organizatii fasciste, xenofobe etc.). De aceea, CEDO a constatat existenta unei discriminari si o violare a art. 14 raportat la art. 11 din Conventie.

CEDO a amintit faptul ca statele au obligatia pozitiva de a proteja viata oricarei persoane care se afla in fata unui pericol iminent si concret. In speta, date fiind evenimentele petrecute, Curtea a considerat ca riscul pentru viata reclamantei si al copiilor era real, iar autoritatile l-au cunoscut. Cu toate acestea, desi normele de drept intern le-ar fi permis sa ia anumite masuri de protejare a vietii persoanelor amenintate, autoritatile statului nu au facut nimic, tratand problema drept una minora. De aceea, Slovacia si-a violat obligatiile impuse prin prevderile art. 2.

Prin hotararile Brazda si Malita c. Romania si Horia Jean Ionescu c. Romanie, CEDO a constatat din nou o violare a dreptului de proprietate produsa din cauza faptului ca statul roman a instrainat unor terti imobile ce nu ii apartineau, fara ca reclamantii sa poata obtine anularea contractelor de vanzare si fara ca, prin procedura instituita odata cu Legea nr. 10/2001, sa obtine vreme indelungata o reparatie a prejudiciului suferit.

CEDO a considerat ca, data fiind incalcarea principiului contradictorialitatii prin judecarea unei persoane in lipsa sa, statul avea obligatia de a-i permite acestuia sa obtine rejudecarea cauzei in prezenta sa. Astfel, hotararea se aduaga jurisprudentei din ce in ce mai semnificativa a CEDO in materie, urmand hotararilor Sejdovic c. Italia si Stoichickov c. Bulgaria, prin care instanta europeana a impus statelor o obligatie de a redeschide o procedura penala desfasurata in absentia.

Prin  hotararile in afacerile Aslan c. Romania, Paun c. Romania si Todicescu c. Romania, CEDO a reluat jurisprudenta anteriora si a confirmat faptul ca, prin actiunea statului de a vinde catre chiriasi de  imobile pentru care nu detinea un titlu valabil, insotita de refuzul de a anula acele contracte si de lipsa oricarei despagubiri catre adevaratii proprietari, dreptul de proprietate al reclamantilor a fost violat.

In  fapt, la data comiterii faptei de catre reclamanti, textul penal vizand incriminarea luarii de mita privea doar functionatii unor societati socialiste de stat, iar reclamantii erau angajati ai unei banci private. Curtea a considerat prin urmare ca, la momentul comiterii faptei, nu era previzibil pentru reclamanti ca ar putea fi subiecti activii la o infractiuni de luare de mita. Faptul ca, ulterior, a intervenit o lege care a extins definitia notiunii de "functionar" si la angajati ai unor societati private nu schimba concluzia de mai sus.

Starea de fapt adusa in fata CEDO priveste ipoteza in care, in urma unui incident armat, un politist a impuscat mortal o persoana ce parea ca ameninta cu o arma de foc un alt politist.

In raport de ancheta realizata cu privire la circumstantele incidentului, CEDO a retinut in esenta lipsa caracterului eficace al acesteia din cauza faptului ca ancheta a fost realizata in cea mai mare parte de catre ofiteri de politie ce faceau parte din aceeasi structura cu persoana anchetata de omor, astfel incat independenta si impartialitatea anchetatorilor a avut de suferit.

De aceea, CEDO a constatat ca statul olandez nu si-a indeplinit obligatia pozitiva ce ii este impusa prin art. 2 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, de a realiza o ancheta efectiva cu privire la circumstantele decesului unei persoane, violand dreptul la viata al acesteia.

Astfel, CEDO a considerat ca realizarea unei anchete penale, in cadrul unei proceduri vizand rele tratamente aplicate unui detinut de catre fortele de ordine, de catre procurori militari nu este conforma cu exigentele Conventiei. CEDO a relevat ca procurorii militari sunt subordonati ierarhic fata de executiv, astfel incat nu sunt independenti in raport de partile procedurii penale. De aceea, CEDO a decis ca statul roman a violat prevederile art. 3 din Conventie.

In al doilea rand, CEDO a constatat ca legea care permitea interceptarea telefoanelor prin dispozitie a procurorului nu cuprindea suficiente garantii contra arbitrariului puterii executive, astfel ca a constatat si o violare a art. 8.